Agnita

Stejărişu a fost dintotdeauna un sat mic, cu localnici mereu nevoiţi să fugă din calea inundaţiilor.

Prima biserică a localităţii se afla dincolo de râul Hârtibaci, către nord. În 1867 s-au scos la lumină fundamentele vechii biserici, dar pietrele ei au fost folosite pentru repararea drumului, în cele din urmă acestea dispărânt total.

La fortificarea ei, pe la 1500, s-a construit, la capătul vestic unul dintre acele masive turnuri de piatră, care s-au înălţat tot pe atunci şi în satele învecinate - Ruja, Iacobeni, Netuş, Movile, Noiştat.

În 1860, incinta interioară a fost demolată la reconstrucţia bisericii, materialul de construcţie fiind folosit la mărirea bisericii. Ca urmare, turnul nord-estic care făcea parte din incinta interioară, stă azi complet izolat, la numai un metru distanţă de biserică.

Imagini si informatii: sibiu-turism.ro

În secolul XIII aici exista o bazilică în stil romanic, însă pe parcursul secolelor următoare, datorită invaziilor turceşti a fost necesară extinderea şi fortificarea acesteia. Astfel, în 1466 este menţionată biserica fortificată din Agnita, biserică construită pe nucleul fostei bazilici romanice, în stil gotic, însă cu îmbinări armonioase de elemente renascentiste şi baroce.

Biserica mai păstrează şi astăzi vechile incinte de fortificaţie şi turnurile de apărare: Turnul Clopotniţă, Turnul Croitorilor, Turnul Cizmarilor, Turnul Dulgherilor şi bineînţeles Turnul Slăninilor, turn în care, după obiceiul săsesc din întreaga Transilvanie, breslaşii îşi depozitau slănina. De fapt, sarea folosită pentru conservarea slăninii a atacat lemnăria turnului în timp, astăzi unele bârne fiind putrede.

În 1466, regele Matia Corvin acordă Agnitei -jus gladii-, dreptul de a condamna prin execuţie cu spada, precum şi permisiunea de a ţine, în caz de război, jumătate din totalul bărbaţilor apţi de luptă, pentru apărarea cetăţii, cu motivarea că localitatea ar fi situată la graniţele Transilvaniei. Dreptul acesta era foarte important în Evul Mediu dovedind consideraţia de care se bucura localitatea respectivă, dar şi faptul că numărul locuitorilor era unul destul de important.

O legendă povesteşte despre un asediu îndelungat al otomanilor la Agnita. Întreaga populaţie se adăpostea în cetate, însă proviziile erau pe sfârşite şi curând aveau să capituleze în faţa inamicilor. Curajul Ursulei, fiică de tabăcar, a salvat cetatea. Aceasta s-a îmbrăcat în zdrenţe, a luat o talangă în mâini şi a ieşit din cetate urlând. Înfăţişarea ei a speriat duşmanii care nu ştiau ce arătare e aceea...au fugit cu toţii, iar cetatea Agnitei a fost salvată! Astfel a izvorât povestea lolelor, dar asta este o altă poveste...

Imagini si informatii: sibiu-turism.ro

Dealul Frumos poseda, încă din prima jumătate a secolului XIII, o bazilică romanică cu trei nave, cor pătrat, închis spre est cu o absidă semicirculară, fără clopotniţă. Transformarea acestei bazilici într-o biserică hală-gotică, fortificată cu două turnuri de apărare, a fost dată de mai multe ori ca exemplu pentru evoluţia construcţiei bisericilor săseşti din Transilvania.

Se crede că cele două turnuri au fost ridicate în secolul XV, iar transformarea în biserică-hală s-a efectuat la începutul secolului XVI.

Împărtăşind soarta comună aproape tuturor bisericilor romanice din sudul Transilvaniei, bazilica de la Dealul Frumos suferă la începutul secolului al XVI-lea o serie de transformări gotice, încheiate probabil în 1522, an înscris în nişa geminată de deasupra intrării din colţul de nord-est al cetăţii. În 1914, construindu-se o nouă sală comunală, turnul pentagonal a fost inclus în ea. În timpul săpăturilor necesare fundamentului a fost descoperit un cimitir ce s-a aflat în apropierea primei bazilici.

Lucrările de fortificare au avut loc în mai multe etape, pentru ca în primii ani ai secolului XVI, vechea bazilică să devină o biserică-hală gotică, înconjurată de un puternic zid de apărare şi turnuri defensive.

Imagini si informatii: sibiu-turism.ro

În documentele vechi localitatea apare sub numele de Valea Mariei (-Marienthal-); legenda spune că Maria a fost o tănără care, împreună cu un grup de colonişti saşi, ar fi întemeiat satul.

De cum au ajuns aici, în jurul anului 1260, saşii au construit o bazilică cu trei nave, cu turn-clopotniţă dotat şi cu o tribună spre nava centrală pentru comite. Însă, pentru a se apăra în calea atacurilor necontenite ale turcilor, aceştia au fortificat biserica în 1500 prin adăugarea unui zid de incintă şi a unor turnuri de apărare.

În biserică, sub podea se află o fântână ce altădată servea alimentării localnicilor adăpostiţi în biserică în timpul invaziilor.

Altarul realizat în stil baroc avea la început şapte statui sculptate; dintre acestea, doar una a mai rămas astăzi, cea reprezentându-l pe Mântuitorul.

În turn se păstrează trei clopote, dintre care clopotul cel mare pare să fie databil din secolul XV şi poartă o inscripţie cu majuscule.

Imagini si informatii: sibiu-turism.ro

Satul -celor o mie de dealuri- aşa se numeşte Movile în dialectul săsesc -Hundertbücheln-. Denumirea nu e una întâmplătoare; satul e situat într-un peisaj cu totul spectaculos, înconjurat de dealuri împădurite şi fâneţe invadate de flori şi plante variate, pârâuri şi izvoare limpezi.

În secolul XV, biserica veche a fost întărită cu ziduri de apărare şi turnuri. Biserica reprezenta locul de adăpost pentru toţi locuitorii în timpul atacurilor, iar turnurile de apărare deveneau şi depozite pentru alimente - Turnul Slăninilor şi Turnul Prunelor. Acesta din urmă se remarcă încă de departe, dintre dealuri, prin acoperişul său în formă de coif cu o siluetă elegantă.

În secolul XVI, pornind de pe turnul de S şi până pe turnul de N, ocolind pe la V vechea curtină, se mai construieşte un zid ce închide o a doua incintă.

Despre clopotniţa bisericii se crede că ea ar proveni de la o biserică mai veche, judecând după fisura ce o desparte de zidul navei.

Imagini si informatii: sibiu-turism.ro